Frâne: cum recunoști uzura fără să demontezi roata

O frână cu disc este alcătuită din disc, două plăcuțe, un etrier cu unul sau mai multe pistoane, o conductă de frână cu furtun flexibil și lichidul din ele. Uzura afectează tot ce este acolo, dar nu în același ritm și nu în același fel.

Ce este aproape întotdeauna inofensiv: o peliculă brună de rugină pe disc după o noapte umedă sau după câteva zile de staționare. Dispare după câteva frânări. La fel de inofensiv este praful de frână de pe jante — spune ceva despre amestecul plăcuței, nu despre stare.

Ce nu este inofensiv: un disc cu șanțuri adânci, un disc cu un inel de rugină la marginea exterioară sau interioară, care nu dispare, și un etrier care strălucește uleios pe exterior. Inelul de rugină de la margine înseamnă că plăcuțele nu mai apasă acolo — fie pentru că au devenit prea înguste, fie pentru că discul s-a uzat inegal.

Pentru discul de frână nu există un număr de milimetri valabil general, și de aceea nu este scris aici. Este imprimat sau turnat pe fiecare disc, de obicei pe clopot sau pe marginea exterioară, și acolo apare cu unitatea ei. Această mențiune este valabilă pentru exact acest disc și este singura care contează.

Pentru plăcuță se aplică același lucru, într-o altă formă: grosimea reziduală admisă a materialului de frecare o indică producătorul, iar ea diferă între axa față și axa spate și de la o mașină la alta. Placa de suport nu se numără; cine măsoară „încă cinci milimetri” incluzând și placa obține o valoare prea optimistă.

La inspecția tehnică nu decide impresia inspectorului, ci efectul pe standul de frânare plus starea componentelor. O mașină poate fi admisă cu plăcuțe subțiri și respinsă cu plăcuțe groase, dacă un etrier lucrează doar pe o parte.

La jante cu spițe deschise, cu o lanternă vezi destul pentru a răspunde la cele mai importante întrebări. Trei lucruri sunt de căutat, și toate trei nu au nevoie de cric:

Cele mai multe mașini au etriere flotante: pistonul se află doar pe partea interioară și apasă plăcuța interioară pe disc; forța de reacție trage etrierul spre interior, pe două bolțuri de ghidare, și apasă astfel plăcuța exterioară. Funcționează cât timp bolțurile alunecă.

Dacă unsoarea din ghidaje se întărește sau o manșetă s-a rupt și a intrat apă, etrierul se blochează. Atunci lucrează doar plăcuța interioară — și tocmai pe aceasta nu o vezi prin jantă. O mașină cu plăcuța exterioară în stare bună poate merge pe interior pe placa de suport.

Două indicii despre asta există fără demontare: un inel de rugină la marginea interioară a discului, pe care îl vezi cu o oglindă sau cu camera telefonului, și o jantă care are pe o parte vizibil mai mult praf de frână decât pe cealaltă. Ambele sunt un motiv să demontezi într-adevăr roata înainte de a cumpăra.

Există două construcții. Cea mecanică este un deget de tablă pe plăcuță care, de la o anumită grosime reziduală, atinge discul și produce un scârțâit ascuțit, care dispare la frânare și este prezent la rulare. Cea electrică este o buclă de sârmă în plăcuță, care se întrerupe și declanșează un martor în afișaj.

Ambele au aceeași limitare: nu se află la fiecare plăcuță. Adesea este echipată doar o roată pe axă, uneori doar axa față. Un martor care nu se aprinde înseamnă de aceea doar că plăcuța monitorizată mai are material. Despre celelalte trei nu spune nimic.

La aceasta se adaugă că indicatoarele de uzură sunt uneori uitate sau ocolite la schimbul plăcuțelor. Un martor care nu s-a aprins niciodată nu este o dovadă — privirea prin jantă este una.

Lichidul de frână este higroscopic: absoarbe apă din aer prin furtunuri și garnituri. Odată cu creșterea conținutului de apă scade punctul de fierbere. În viața de zi cu zi nu observi nimic — până la situația în care frânele se încing cu adevărat: o coborâre lungă de pas, o remorcă încărcată, o frânare totală după viteză mare. Atunci se formează abur în conductă, iar aburul se poate comprima. Pedala se duce la fund.

De aceea schimbul este un interval de timp, nu unul de kilometri, și de aceea este scadent la fel la o mașină puțin condusă ca la una mult condusă. Ce termen se aplică este scris în planul de întreținere al producătorului. Conținutul de apă se măsoară cu un aparat de testare — și anume, în mod rezonabil, nu în rezervor, ci la etrier, pentru că apa ajunge acolo unde se încălzește cel mai tare.

O notă marginală, adesea citită greșit: un nivel de lichid care scade lent în rezervor este normal la frânele cu disc. Pistoanele ies tot mai mult pe măsură ce plăcuțele se subțiază, iar spațiul suplimentar este umplut din rezervor. Dacă nivelul scade repede, este o neetanșeitate.

Trei verificări sunt suficiente, și toate trei au nevoie de un drum gol și drept. Prima: frânează uniform de la o viteză moderată, cu mâinile relaxate pe volan. Dacă mașina trage într-o parte, un etrier nu lucrează sau un furtun de frână acționează pe dinăuntru ca o supapă — lasă presiunea să intre și nu o mai lasă să iasă, astfel că o frână freacă.

A doua: o frânare puternică de la o viteză mai mare. O pulsație în pedală și în volan indică o grosime inegală a discului. Expresia răspândită „disc deformat” nu este de cele mai multe ori corectă; mai des este material de plăcuță transferat inegal pe suprafața de frecare, care la frânare se manifestă ca o diferență de grosime. Pentru cumpărător diferența este academică — discul este oricum prelucrat sau înlocuit.

A treia: frâna de mână într-o pantă. O mașină care, cu frâna de mână trasă, se rostogolește încet are fie o frână cu cablu care trebuie reglată, fie o frână de parcare electrică cu un actuator blocat. Al doilea caz este cel mai scump.

Frânele sunt una dintre puținele componente cărora le face rău staționarea. Un disc care nu este mișcat săptămâni întregi ruginește acolo unde se sprijină plăcuța, iar plăcuța se poate lipi de el. Pistoanele se blochează, bolțurile de ghidare se întăresc. O mașină cu un kilometraj vizibil mic pentru vârsta ei are de aceea nevoie de o verificare mai amănunțită a frânelor, nu de una mai superficială.

Același efect îl produce recuperarea. La o mașină electrică sau hibridă, o mare parte din decelerare este făcută de propulsie; frâna cu fricțiune intră în acțiune doar la decelerare puternică. Plăcuțele durează astfel mult, dar discurile corodează, iar etrierele care lucrează rar se blochează mai ușor. Unii producători răspund la asta cu frâne cu tambur la axa spate, mai puțin afectate de coroziune.

Pentru vizionarea unei mașini electrice asta înseamnă: grosimea plăcuței este rareori subiectul. Starea suprafeței discului și a etrierelor este.

Plăcuțele și discurile sunt piese de uzură cu prețuri cunoscute; un deviz se obține într-o convorbire telefonică și funcționează ca dovadă. Un etrier blocat este un cost în plus. O frână de parcare electrică cu actuator defect este un cost și mai mare, iar la o mașină mai veche poate răsturna socoteala.

Și o limită care nu este subiect de negociere: scrâșnetul metalic la frânare. Atunci placa de suport rulează pe disc. O mașină în această stare nu se conduce la probă și nu se conduce acasă, ci se pune în ordine pe loc.