Încărcarea pe drum: din ce se compune prețul

Ceea ce se facturează la o stație publică de încărcare se compune din până la patru elemente, iar nu toți furnizorii le folosesc pe toate. Prețul energiei se calculează după energia încărcată, în kilowați-oră. Taxa pe sesiune se aplică o dată la fiecare încărcare, indiferent de cantitate. O taxă de timp sau de ocupare se calculează după durată, adesea abia după un anumit timp de staționare. Adaosul de roaming apare atunci când încarci la o stație care nu aparține furnizorului tău.

Care dintre aceste elemente cântărește cel mai mult depinde de comportamentul tău. Cine încarcă rar, dar mult, plătește mai ales prețul energiei. Cine completează des, pentru scurt timp, plătește mai ales taxe pe sesiune. Cine ia masa de prânz la stație plătește mai ales timpul. Un tarif avantajos pentru unul este cel mai scump pentru altul.

Sume concrete nu apar aici, și asta e intenționat: ele diferă în funcție de țară, furnizor, locație și moment și se schimbă continuu. Ceea ce nu se schimbă este structura — iar cu ajutorul ei poți verifica orice ofertă.

Există două căi spre o încărcare. La plata directă — numită adesea ad-hoc — pornești încărcarea fără contract, cu cardul, cu aplicația sau cu un cod la aparat. Este comod și, de regulă, cea mai scumpă cale, pentru că operatorul nu are în față un client cu contract și își calculează prețul în consecință.

A doua cale este un contract cu un furnizor de încărcare. De regulă aduce prețuri mai mici pe kWh și o facturare unitară în multe rețele, dar costă adesea un abonament lunar. Socoteala e simplă: abonamentul împărțit la economia pe kilowatt-oră îți dă cantitatea de la care contractul se merită. Cine încarcă mai puțin o duce mai bine fără contract.

Pentru cine încarcă acasă și folosește stațiile publice doar în călătorii, alegerea potrivită este, de obicei, un tarif fără abonament — chiar dacă prețul pe kWh este mai mare. Pentru cine nu are un loc propriu de încărcare, lucrurile stau invers. Această singură întrebare — unde încarci în cea mai mare parte? — decide complet alegerea tarifului.

În spatele fiecărei stații de încărcare se află două companii. Una operează stația și vinde energie; cealaltă te are ca client și îți facturează ție. Dacă sunt aceeași companie, se aplică tariful propriu. Dacă nu sunt, încărcarea trece printr-un acord de roaming — iar furnizorul care îți facturează adaugă marja lui la prețul operatorului.

De aceea merită să te uiți în aplicație înainte de oprire: de regulă îți arată prețul pe care furnizorul tău îl cere la această stație anume, iar el poate diferi de prețul de pe ecran. Pe drumurile lungi, peste granițe, aici se află cea mai mare pârghie dintre toate: aceeași marcă de stație poate fi facturată în țara vecină în condiții cu totul diferite.

Din punct de vedere juridic, indicarea prețului este reglementată. Cum trebuie afișat prețul și după ce poate fi calculat stabilesc reglementările naționale privind indicarea prețurilor și metrologia; competente sunt autoritățile de metrologie și de supraveghere a pieței din fiecare țară. Dacă nu poți înțelege o factură, ai acolo un punct de reclamații.

O stație de curent alternativ este, în esență, un cablu comutat, cu aparat de măsură. O stație de curent continuu conține întreaga electronică de putere care, în cazul curentului alternativ, se află în mașină: redresor, filtre, răcire, adesea un cablu răcit. Aparatul este mai scump, durata lui de viață este mai scurtă și trebuie amortizat.

La asta se adaugă racordul la rețea. O locație cu mai multe puncte de încărcare rapidă are nevoie de o putere de racordare comparabilă cu cea a unei mici întreprinderi. În multe țări, tarifele de rețea nu se calculează doar după energia consumată, ci și după puterea maximă preluată — așadar o locație plătește pentru vârfuri care apar poate doar în câteva zile pe an.

Și, în sfârșit, locația în sine: suprafața de la o ieșire de autostradă, iluminatul, acoperișul, întreținerea, procesarea plăților. Toate acestea sunt incluse în prețul pe kilowatt-oră, pentru că nu există alt element pe care să se poată repartiza. Cine încarcă acasă nu plătește nimic din toate astea — acesta este adevăratul motiv al diferenței, nu energia în sine.

Taxele de ocupare au un scop ușor de înțeles: un loc de încărcare rapidă la care o mașină continuă să se încarce cu câțiva kilowați, la nouăzeci și cinci la sută, este inutil pentru toți ceilalți. Taxa nu reglează deci consumul, ci ocuparea locului.

Ea lovește însă exact zona în care curba de încărcare este oricum plată. Pentru că puterea scade pe măsură ce crește nivelul de încărcare, ultimul kilowatt-oră nu durează doar cel mai mult, ci, în cazul unei taxe de timp, costă și cei mai mulți bani. Cele două efecte se amplifică — de aceea regula de a pleca la șaptezeci–optzeci la sută nu ține de stil, ci este o decizie de cost.

Excepția este încărcarea la destinație. La o stație de curent alternativ peste noapte la hotel sau în timpul zilei la locul de muncă, curba nu contează, pentru că puterea este oricum mică. Acolo, taxa de ocupare — dacă există una — este singurul motiv pentru care îți muți mașina dimineața.

Se facturează ceea ce trece prin contor, nu ceea ce ajunge în baterie. Între ele există pierderi, și nu sunt mici. La încărcarea cu curent alternativ, încărcătorul de bord lucrează cu un randament clar sub o sută la sută; o parte din energie se transformă în căldură. Cu cât puterea de încărcare este mai mică, cu atât cântărește mai mult consumul de bază al electronicii mașinii — la priza de casă, pierderea procentuală este cea mai mare.

La încărcarea cu curent continuu, încărcătorul de bord dispare, dar apar alte elemente: condiționarea bateriei, răcirea în timpul încărcării și, vara, climatizarea habitaclului, dacă șoferul rămâne în mașină. Și această energie trece prin contor.

Practic, asta înseamnă că consumul afișat de mașină este în mod sistematic mai mic decât cel de pe factură. Cine vrea să-și știe costurile la o sută de kilometri calculează cu energia facturată, nu cu afișajul de bord. Diferența este de ordinul a câteva procente, până la peste o zecime, în funcție de tipul de încărcare și de temperatură.

Nu există tarife secrete, dar există comportamente cu efect măsurabil. Aceste cinci puncte fac cea mai mare diferență:

Cea mai mare pârghie este prima, și nu întâmplător: între propriul racord și o stație de încărcare rapidă de pe autostradă, în aproape toate tarifele diferența este de mai multe ori, iar niciun stil de condus nu o mai recuperează.

Două caracteristici ale mașinii influențează direct costurile de încărcare. Prima este consumul: el stabilește câți kilowați-oră trebuie, în general, cumpărați. A doua este puterea de încărcare: ea stabilește cât timp stă mașina la o stație care facturează după timp sau aplică o taxă de ocupare.

A treia caracteristică este mai puțin vizibilă și la fel de importantă în viața de zi cu zi: capacitatea de a se încărca trifazat, cu putere completă, în curent alternativ. O mașină care preia unsprezece kilowați la o stație obișnuită de curent alternativ se descurcă zilnic cu stațiile ieftine. Una care se încarcă acolo doar monofazat va trece la curent continuu — iar asta este calea mai scumpă.