Contract de vânzare peste graniță: limbă, drept, monedă

Ca fond, un contract de vânzare-cumpărare pentru o mașină rămâne același, indiferent dacă cumpărătorul și vânzătorul locuiesc în același oraș sau în două țări: părți, serie de șasiu, kilometraj, asigurări exprese, defecte cunoscute, preț, predare. Ce intră și cum se găsește în articolul despre contractul de vânzare-cumpărare. Granița nu adaugă conținut nou, dar face neclare patru lucruri care în interiorul unei țări sunt lămurite tacit: în ce limbă este valabil contractul, ce drept îl guvernează, în ce monedă se plătește și unde și când își schimbă mașina deținătorul.

Pentru fiecare dintre aceste întrebări există un răspuns legal, chiar dacă nu s-a convenit nimic. Acesta se găsește însă în reguli de drept internațional privat pe care aproape nimeni nu le cunoaște și nu iese întotdeauna așa cum au presupus tacit ambele părți. De aceea, răspunsurile trebuie trecute explicit în contract. Costă patru propoziții, iar ele se află la finalul acestui articol.

Acest articol descrie mecanismul în general și nu înlocuiește consultanța juridică. La o mașină dintr-o clasă de preț mai ridicată, o scurtă consultație la un avocat, la un club auto sau la un birou de consiliere a consumatorilor din propria țară este bine investită. Carvexia nu participă la niciun contract de vânzare-cumpărare; acesta se naște între tine și vânzător.

Un contract pe care o parte nu îl poate citi este în orice litigiu ulterior cel mai slab punct. Soluția obișnuită este o versiune bilingvă pe două coloane, propoziție lângă propoziție: în stânga limba vânzătorului, în dreapta cea a cumpărătorului. Dacă amândoi stăpânesc bine o a treia limbă, de exemplu engleza, merge și o singură versiune în această limbă — dar numai dacă amândoi o pot citi cu adevărat și nu doar dau politicos din cap.

Două versiuni se pot contrazice fără ca cineva să fi intenționat asta. O expresie ca „fără accident” sau „văzut și plăcut” are în fiecare limbă altă nuanță și în fiecare ordine juridică altă întindere. De aceea, trebuie adăugată o propoziție despre care versiune prevalează în caz de abateri. De obicei este rezonabilă limba dreptului care trebuie să se aplice: un contract după dreptul german cu versiune determinantă în limba poloneză obligă o instanță să interpreteze o noțiune poloneză după reguli germane.

Traducerile automate sunt o schiță utilizabilă și o versiune finală slabă. Roagă pe cineva pentru care limba respectivă este limbă maternă să citească versiunea în limba străină înainte de semnare — mai ales propozițiile despre defecte, garanție legală și plată. Și gândește-te la autoritatea din țara de destinație, care poate vrea să citească și ea contractul: unele birouri de înmatriculare și de vamă cer o traducere, ocazional una legalizată.

Fără o înțelegere, pentru un contract de vânzare-cumpărare obișnuit în Europa se aplică, de regulă, dreptul țării în care vânzătorul își are reședința obișnuită. Așa prevede, în interiorul UE, Regulamentul Roma I, iar după același principiu decide o instanță elvețiană potrivit Legii federale privind dreptul internațional privat. Dacă cumperi deci de la o persoană fizică din Italia, se aplică, fără altă înțelegere, dreptul italian, cu propriile reguli privind garanția legală, termenele și excluderile.

Ambele părți pot și să aleagă dreptul aplicabil, iar pentru asta este suficientă o propoziție. Merită mai ales când situația nu este clară: când mașina nu se află acolo unde locuiește vânzătorul, când predarea are loc într-o a treia țară sau când vânzătorul tocmai se mută. Atunci răspunsul legal este mai puțin evident decât cred amândoi.

Dacă cumperi ca consumator de la un dealer, se aplică o excepție importantă. Dacă dealerul își orientează activitatea spre țara ta — prin publicitate acolo sau printr-o ofertă care se adresează vizibil cumpărătorilor din țara ta —, îți păstrezi, de regulă, protecția normelor imperative de protecție a consumatorului din țara ta de reședință, chiar dacă în contract este ales un alt drept. Dacă în schimb mergi din proprie inițiativă la un dealer în străinătate și cumperi acolo, se aplică de obicei dreptul lui. Dacă două firme din state diferite cumpără una de la alta, se poate aplica în plus Convenția ONU privind vânzarea internațională de mărfuri, dacă contractul nu o exclude.

De întrebarea dreptului trebuie separată întrebarea unde s-ar da în judecată. Și pentru aceasta există reguli — în interiorul UE un regulament propriu, în raport cu Elveția Convenția de la Lugano —, iar și acolo consumatorii se bucură de o protecție specială față de dealeri. Mai important decât orice clauză rămâne însă concluzia practică: un contract după a cărui predare nu mai rămâne nimic deschis nu are nevoie de o instanță.

Prețul se trece în contract cu moneda, și anume într-una singură. Nu este de la sine înțeles când vânzătorul face anunțul în franci, iar cumpărătorul socotește în euro, sau invers. Dacă în contract apare un număr fără monedă sau apar două sume în două monede, una lângă alta, rămâne deschis care se aplică de îndată ce cursul se mișcă între semnătură și plată — iar el se mișcă.

Scrie de aceea în ce monedă este datorat prețul și ce se consideră plătit. Formularea cea mai curată: prețul de cumpărare se consideră plătit când suma întreagă în moneda contractului este creditată în contul vânzătorului. Astfel se lămurește în același timp că atât conversia, cât și costurile transferului sunt în sarcina cumpărătorului, pentru că contează ce ajunge, nu ce s-a trimis. Dacă vreți să le împărțiți altfel, trebuie trecut explicit în contract.

Dacă excepțional se plătește într-o altă monedă, este nevoie de un curs cu sursă și dată de referință, de pildă cursul de referință al Băncii Centrale Europene dintr-o zi menționată. „La cursul zilei” fără sursă nu este o înțelegere, pentru că fiecare bancă are propriul curs al zilei. La aceasta se adaugă ziua plății și o regulă pentru cazul în care banii nu au ajuns până atunci: predarea se amână sau vânzătorul poate rezilia contractul. Din ce se compun costurile unei conversii și când se fixează cursul descrie articolul despre prețul de cumpărare în altă monedă.

La un moment dat trece riscul: de atunci cumpărătorul suportă ce se întâmplă cu mașina. În multe ordini juridice acesta este momentul predării, dar nu în toate — Codul obligațiilor elvețian (Obligationenrecht), de pildă, lasă în principiu folosul și riscul să treacă încă de la încheierea contractului, dacă nu s-a convenit altfel. În interiorul unei țări, asta contează puțin, pentru că semnătura și predarea se află adesea în aceeași după-amiază. Peste o graniță trec adesea zile între ele, pentru că cumpărătorul își organizează plăcuțe de înmatriculare, rezervă un transport sau trebuie mai întâi să călătorească.

Scrie de aceea unde și când se predă și că riscul trece abia la predarea efectivă. Până atunci mașina rămâne la vânzător, pe asigurarea lui, și este mișcată doar cât este necesar. Kilometrajul la încheierea contractului, cu o mică rezervă ca limită superioară, previne surpriza că mașina vândută a mai avut o vacanță.

Dacă o firmă de expediție ridică mașina, apare un al treilea participant. Dacă cumperi ca consumator de la un dealer din UE, iar el organizează transportul, el poartă riscul până când mașina ajunge la tine. Dacă tu angajezi o firmă de expediție pe care el nu a oferit-o, riscul trece de regulă la tine încă de la predarea către ea. Între persoane fizice decide dreptul aplicabil — un motiv în plus să-l consemnezi. În orice caz, trebuie întocmit înainte de încărcare un proces-verbal privind starea mașinii, cu fotografii, semnat de șofer.

Peste o graniță, contractul nu este doar o dovadă între părți, ci un document pe care îl citesc autoritățile. La un import peste o graniță vamală, biroul vamal stabilește taxele după valoarea pe care o arată contractul și dovada plății. Autoritatea de înmatriculare din țara de destinație vrea să vadă că ești proprietarul. Ce date sunt necesare pentru asta stabilește statul în care se prezintă documentul, nu cel în care a fost semnat.

Unele cerințe apar frecvent: nume complete, adrese și numere ale actelor de identitate ale ambelor părți, la firme numărul de înregistrare, seria de șasiu, prețul cu moneda, locul și data, semnături în original. În unele state, semnătura vânzătorului trebuie legalizată oficial pentru transcriere, altele cer un formular propriu în locul unui contract scris liber. Lista actuală o indică autoritatea de înmatriculare din țara de destinație și, la un import, administrația vamală. Întreabă înainte de semnare: un vânzător care trebuie să mai semneze o dată pentru o autoritate este de față la predare, dar trei săptămâni mai târziu, într-o altă țară, nu mai este.

Și scrie prețul care se plătește cu adevărat. O sumă trecută mai mică se observă la import, unde contractul și dovada plății stau una lângă alta, și îți slăbește poziția la orice defect. Cele patru propoziții care nu trebuie să lipsească dintr-un contract peste graniță: